Alma Nicole Boiangiu

 

 

 

Sunt actriță, muzician și finalistă Vocea României.

De-a lungul anilor, scena, filmul și muzica m-au învățat cât de importantă este puterea vocii și a expresiei autentice.

Când nu mă vedeți în filme, reclame sau pe scenele de teatru și musical, compun muzică și reinterpretez într-o manieră originală piese pop-jazzy. Concertele susținute alături de compozitorul Ciprian Iacob sunt primite cu multă căldură de public.

Sunt absolventă UNATC și UNMB, iar experiența artistică m-a purtat prin roluri memorabile: am interpretat-o pe Maria Tănase în seria „Enigmele României prezentate de Marcel Iureș" și mă puteți vedea în cinematografe în rolul violonistei Ida Haendel în filmul „Cravata Galbenă", despre viața maestrului Sergiu Celibidache, producție cu John Malkovich, Sean Bean, Ben Schnetzer.

Dragostea pentru scenă și cea pentru conexiunea umană m-au condus firesc spre a împărtăși mai departe ceea ce am învățat. De asemenea, experiența mea artistică m-a ajutat să prezint evenimente și conferințe în București și în țară, punând mereu accent pe profesionalism, naturalețe și conexiunea reală cu publicul.

Cred cu tărie că fiecare voce merită să fie auzită. Mă împlinește să știu că pot ajuta oamenii să-și descopere potențialul, curajul și bucuria de a se exprima autentic.

(sursa:  https://www.almanicole.ro)

 

Q&A cu Alma

 

Extras din interviul oferit de Alma Nicole pentru publicația "Formula AS"

(interviul complet AICI)

 

– În primul rând, felicitări pentru rolul tău din filmul „Cravata Galbenă”, dedicat marelui dirijor român Sergiu Celibidache! Poate că lumea te cunoaște mai degrabă în postura de cântăreață, finalistă la „Vocea României”, dar cariera ta de actriță se află de mult pe un făgaș excelent. Dovadă, rolul pe care îl faci în filmul regizat de Serge Ioan Celibidachi, cu celebrul actor John Malkovich în rol principal. Ecourile lui se răspândesc, deja, în lumea întreagă…Frumusețe cât cuprinde

 

– Mulțumesc din inimă! Doamne, am așteptat doi ani să pot vorbi despre fericirea de a fi parte din acest film! Astfel de producții mari durează, actorii așteaptă produsul final, cu aceeași nerăbdare ca și publicul. Iar acum, pot spune cu mâna pe inimă că filmul „Cravata galbenă” este un dar pentru România, pentru cultura și cinematografia noastră. Pur și simplu, reușește să ni-l redea pe marele Sergiu Celibidache. Să fiu parte din acest grup privilegiat, care însoțește publicul în fascinanta viață a lui Sergiu Celibidache, este o onoare ­inimaginabilă!

 

– Azi, când lipsurile și amenințările ating cote istorice, să vină lumea la concerte, la filme, să epuizeze toate biletele puse în vânzare, mi se pare incredibil. Ce spune asta despre oameni și ­timpuri?

 

– Că avem nevoie de lumină. Avem nevoie să ne reconectăm cu perioade mai fericite din viețile noastre. Or, colindele, de exemplu, ne trimit instant în copilărie. Vin oameni de toate vârstele la concerte noastre, iar în momentul în care cântăm „Moș Crăciun cu plete dalbe”, este imposibil să nu întâlnim ochi înlăcrimați. Lacrimile acestea nu sunt nici durere, nici nostalgie, ci o reconectare instantanee cu copilul din noi, care ne face fericiți. Lacrimile de fericire sunt terapeutice în ziua de azi, mai mult decât oricând. Avem nevoie de frumos, de artă, de muzee, de concerte, de cinema, de plimbări, de natură, avem nevoie să scoatem capul la suprafață și să respirăm frumos. Dar, mai presus de toate, avem nevoie de oameni și contactul direct cu ei. Observ asta în primul rând la mine. Am privilegiul și norocul să fiu mereu înconjurată de multă lume, mai ales la filmări, concerte, repetiții și am realizat în timp cât de bine îmi face contactul acesta direct – ochi în ochi, să vorbim, să ne atingem. Poate că n-aș fi remarcat, dacă în momentul în care nu le am, nu m-aș simți atât de înstrăinată. Lumea care merge la concerte și filme simte asta, simte că oamenilor le face bine să fie între oameni, cu atât mai mult într-un context frumos. Mie îmi dă un sens să lucrez cu oameni și pentru oameni. Îmi dă un sens să știu că printr-un film precum „Cravata galbenă” tinerii vor afla cine a fost românul de excepție Sergiu Celibidache, la fel cum îmi dă un sens să primesc o simplă îmbrățișare după un concert.

„Să nu te pierzi de tine!”

 

– Cum reușești să te ții departe de latura comercială a industriei, mai ales în vremuri atât de imprevizibile?

 

– Printr-o înțelegere făcută cu mine însămi. Am preferat mereu să-mi dictez singură ritmul, direcția muzicii, ca să nu mă pierd de mine. E foarte ușor să te rătăcești și, fără să-ți dai seama, te trezești că nu a meritat. Un câștig bazat pe compromis te minte că-l meriți, dar, în adevăr, ești cu paharul veșnic gol. E o neîmplinire majoră să te pierzi de tine, una pe care eu mi-am jurat de tânără să n-o cunosc. Să nu mă pierd de mine și de bucuria în ceea ce fac, sunt lucruri care merg mână-n mână. De aceea, când am ocazia, le spun tinerilor artiști, mai ales actori, să fie foarte atenți la ei și la ceea ce-și doresc, să învețe, să citească mult, să stăpânească un instrument muzical, să vorbească bine câteva limbi străine, să fie antrenați fizic. Orice ajută, și mersul pe monociclu. Ba chiar, mai în glumă, mai în serios, azi mai toți artiștii din România ai zice că pedalează un monociclu pe sârmă, atât de nesigur este totul! Mai am un sfat extrem de important: tinerii actori să-și facă grupuri și să se ajute între ei, încă din facultate. Actori, regizori, scenariști, costumieri, cu toții, prieteni la nevoie. Uite, anul viitor va avea loc premiera unui alt film în care joc. Se numește „Cookie”, film satiric, cu un ascuțit umor balcanic. Spre deosebire de „Cravata galbenă”, s-a filmat în întregime în două săptămâni, în Transilvania, și foarte puțin la Londra. Filmul e regizat de Armine Vosganian, iar costumele și scenografia sunt semnate de Diana Nistor. Noi trei am fost colege de generație la UNATC, toate suntem membre ARFA (Asociația Română a Femeilor în Artă), iată un exemplu de cât de bine fac prieteniile adevărate. După ce mi s-a propus acest film, sigur că a trebuit să iau probele, dar nucleul acestei povești vine din prietenie, din oameni care insistă să fie fizic și emoțional unii lângă alții, oameni care împart pasiuni comune.

 

 

– Alma, dincolo de împlinirea ta personală, reușești să arunci o privire către oamenii din jur? Cum îți par azi românii?

 

– Îmi impun să fiu mereu prezentă în realitatea socială, cred că suntem fiecare obligați să o facem. Da, privesc cu atenție oamenii și mi se pare că sunt cocoșați de griji. În ultima vreme, chiar aleg să merg mai des cu autobuzul și cu metroul prin Bucureștiul meu, orașul în care m-am născut, și să mă uit la fiecare om. Cei de o anumită vârstă, părinți, bunici, parcă ar duce pietre pe umeri, îi simți cu adevărat preocupați pentru ziua de mâine. Îi vezi cum nu se mai pot ocupa de cele ale sufletului, pentru că-i epuizează supraviețuirea. Atât de multă incertitudine! Mă țin departe de politică, dar asta nu înseamnă că nu sunt ancorată în realitate. Spun doar un singur lucru: știu că e greu, știu că s-au făcut greșeli care nu pot fi îndreptate decât printr-un efort enorm, știu că, global, oamenirea trece prin neguri, nu mă aștept ca toate acestea să treacă până mâine, dar mă aștept să aud un plan coerent despre ce vom face după ce trece răul. Mă aștept să mi se dea încredere că greul va dura de aici până aici și că, după el, vom face asta, și asta și asta. Un plan clar, atât îmi doresc. Oamenii sunt gârboviți, mai ales pentru nu întrezăresc lumina după acest întuneric. Pe de altă parte, eu nu cred că trebuie să ne considerăm lipsiți de speranță. Spun asta pentru că văd lumină în ochii tinerilor. Am mare încredere în Generația Z. O fi ea blamată de mulți, dar eu văd speranță acolo, văd creativitate, văd suflete curate, empatice, văd încăpățânarea că pot face lucrurile mai bine decât părinții lor. Văd în tineri niște români spălați de tarele trecutului, or asta îmi dă mare speranță în viitor.

 

...(interviul complet AICI)